Probabil ca am murit si am ajuns in iad…am lovit de atatea ori cu piatra incat locul a devenit insensibil. Am iesit in pragul usii, m-am asezat pe el si nici nu am simtit ca l-am lasat pe bietul catel fara suflare. Eu as prefera sa nu am iar el da. Dar am o scuza suficient de buna pentru mine pentru ca am luat o lectie de nesimtire. Am pielea rezistenta si in plus este roasa de o boala necunoscuta.
Frumusetea care te inalta, care te face sa zambesti, este atat de sensibila, se poate schimba in bucati mici de hartie colorata. Se pot pierde intr-o licoare, se pot pierde in nebunie alimentata de mine, de mizerie umana, de ziua soarecelui, de cosmaruri de zi si de noapte.
Nu am cum sa descriu dar s-au dat lupte interminabile intre Albastru si Rosu, intre Zambet si Lacrima, intre Pesimism si Optimism,….si lista continua urmand fara eroare legea contrastului din care lipsesc extremitatile Alb si Negru. Sunt prea clasici pentru gusturile si timpurile mele in care nimic nu pare a mai fi sigur.
Nici acum nu stim care este rezultatul, as fi pariat pe remiza dar este greu sa jurizezi cand dinamica luptelor este ametitoare, cineva fraudeaza pentru ca incep sa lipseasca bucati mari de inregistrari. Si mai rau, infrangerile sunt reluate pana cand isi pierd consistenta si gustul, incep sa se numeasca victorii desi nu sunt.
Uneori imi aluneca un picior sau o mana de partea cealalta a granitei pe care m-am rugat sa nu o trec. Ma lupt si eu cu statul cu mainile in buzunare. Alteori imi aluneca tot corpul si imi imaginez cum ma dezintegrez de suparare.
Revenind la exprimarea mai putin abstracta….ne vedem in vis.
carter burwell - in bruges prologue
Asculta mai multe audio Muzica
