Fac parte din generatia “invechita” cum ar zice adolescentii din generatia “Neanderthal”, Dansul mi-a deschis ochii asupra Universului Cartilor, de cand eram copil m-a tot dus in librarii si biblioteci si am iubit deopotriva mirosul de carte noua care imi spunea mie ca poate va fi a mea, si mirosul de carte veche care imi spunea ca ne vedem pe termen limitat.
Nu mi-am pus niciodata problema ca o carte ar putea insemna o pierdere de timp. Poate pentru ca sunt curioasa si imi place sa descopar ideile, povestile, vietile si greselile altor oameni. Dansul mi-a zis ca o carte este buna daca am retinut si invatat ceva din ea si deasemenea sa nu iau adliteram tot ce spune autorul ci sa analizez si sa culeg doar ce cred eu ca are valoare.
In fiecare an, in luna mai, se tine Festivalul de Carte undeva pe la vreo 10 km de Bucuresti. Nici nu am remarcat cand a aparut trenul de suprafata care ne poate duce in jurul Bucurestiului.
Am urcat pe o scara de metal deja usor uzata si am ajuns pe un peron suspendat. Din fericire nu se vede orasul pe sub liniile de tren ca probabil m-ar fi luat ameteala si cu singuranta unii dezechilibrati s-ar sinucide aruncandu-se printre sinele trenului suspendat.
Cu singuranta nu este cel mai modern tren din lume dar este un tren pretios pe care nu credeam ca voi ajunge sa il vad cat traiesc in orasul nostru. Pentru moment este singurul mijloc de transport suspendat, undeva deasupra Garii de Nord, si merge catre toate centrele culturale deschise in jurul Bucurestiului.
--Dansul are vreo 52 de ani, a inceput sa ii albeasca parul si inca pastreaza ----zambetul acela de motan siret care poate disparea foarte brusc uneori.
Ne-am asezat in tren, ne-am pus centurile de siguranta si am inceput sa vorbim despre ce carti am mai citit, ce ne-ar placea sa gasim la Targ. Brusc, zambetul ii dispare de pe fata, isi scoate pantofii din picioare si ii aliniaza langa scaun.
Nici nu stiam ce sa ii spun dar stiam ca nu are sens sa deschid gura.
Dansul era alcoolic de pe vremea pe cand era copil si acum la 52 de ani, cand a inceput sa albeasca, parca i s-au intrunit derpimarile intr-un singur punct din ce in ce mai mare si mai greu de suportat. Si i s-a parut lui ca cea mai buna rezolvare ar fi sa ia Xanax, spre nefericirea tuturor uita sa nu il combine cu alcool. Spre nefericirea tuturor era pentru ca incepea sa halucineze, sa ne spuna bizarerii.
La fel si acum a inceput sa imi spuna ca noi mergem in directia gresita, ca nu trebuie sa cumparam carti azi. M-am intristat si mi-am zis ca eu imi doresc sa merg la acel Targ, mai ales ca anul trecut am uitat de el chiar in perioada in care s-a desfasurat. Mi-am adus aminte dupa. Atat timp cat doar vorbeste fara noima nu se poate intampla nimic rau.
Am ajuns repede in locul numit Targ si Expozitie. Asa cum spune si numele aici se desfasurau toate targurile si toate expozitiile. Ultima oara am fost la Targul de Inghetata si ciocolata.
Locul in sine este ca un micut oras din sticla, in mare parte acoperit dar si cu locuri in care natura se poate distra in voie cu trecatorii. Mi-a placut mereu ideea ca gradinile se asortau cu fiecare eveniment desfasurat acolo, erau mutate mereu in alte forme geometrice si li se dadeau mereu alte nume. Astfel acoperisul, tot din sticla, se deschidea pe rand in locul unde era situata o gradina. Parea un labirint incalcit si neprietenos dar o harta 3D te poate face sa il vezi in alta lumina.
Ceva s-a intamplat pentru ca acum daca stau sa ma gandesc bine eu nu imi aduc aminte cum a fost Targul de Carte. Si nu inteleg de ce am ramas pana s-a intunecat afara si mergeam pe aleile intunecate fara nici o tinta. Dansul isi tinea pantofii in mana si in dezechilibrul lui se mai lovea de oamenii care se plimbau linistiti.
Oare este chiar asa bizar sa retii fetele oamenilor si in mod special culoarea ochilor?
In preumblarea noastra spre gara, in fine, Dansul s-a ciocnit de un tanar si de aici a izbucnit un mic conflict. Dar eu eram obosita si as fi dorit putina liniste la mine in camera.
Dupa ceva timp am ajuns si acasa, m-am inchis in camera mea, m-am linistit mangaindu-l pe Angie care mi-a intors favorul si mi-a tors, am inchis ochii si am incercat sa modelam realitatea in vis.
In saptamana ce a urmat, zi de zi, la ora 6 dimineata, cineva incerca sa ne deschida usa apartamentului si apoi cand ajungeam toti trei la usa se auzeau zgomote de la etajul 11 ca si cum cineva ar fi cautat in multimea de lucruri depozitatea abuziv acolo.
In fiecare dimineata, eu, Ma’ si Dansul, ne intalneam la usa si ne uitam unii la altii. Pana duminica dimineata cand nu am mai rabdat. Ma’ a deschis larg usa sa vada cine este si ce vrea dar nu era nimeni. A inchis usa si a inchis toate trei yale cu cheiele. Am intrat in panica toti trei cand am vazut ca se deschid inapoi si nu era nimeni la usa. Toti trei ne impingeam in usa si am incercat fiecare sa inchidem yalele cu cheile dar se invarteau in gol.
Si apoi zgomotul de la etajul 11 a inceput sa fie mai mare ca si cum cineva a inceput sa arunce lucrurile intr-o parte sau alta. Atuci ne-am revoltat si am deschis usa larg si ne-am indreptat privirile printre scari sa vedem cine se distreaza sa de bine.
Era un tanar blond si avea niste ochi incredibil de verzi, ca si cum ar fi purtat lentile de contact. Radea si mai ridica un lemn ca apoi sa ii dadea drumul de sus.
Ma’ si Dansul s-au dus la el sa il scuture, sa il intrebe ce dorea, erau amandoi foarte furiosi. Erau rare momentele in care ei doi doreau acelasi lucru si se intelegeau. Dar pana au ajuns ei la etaul 11 tanarul a disparut si apoi a venit liftul la etajul 10 si au coborat niste prieteni de familie impreuna cu cei 3 copii ai lor.
Au lasat copii cu mine si toti patru s-au dus la etajul 11 sa studieze mai bine locul.
Incepusem sa invat sa ma port cu copii oricat de mici ar fi fost. Aveau o fetita de 10 ani, un baietel de 9 si febletea mea era baiatul lor cel mai mic, avea doar un an. Zambea mult.
L-am luat in brate si am iesit pe palier sa vad ce fac parintii nostri, l-am revazut pe tanarul blond, radea rautacios la mine.
- Ce dulcel esti ! i-am zis celui mai mic pe care il tineam in brate.
- Daca ti se pare ca sunt asa dulce du-ma la lift si apoi intoarce-te si apleaca-te.
Am ramas fara cuvinte, pentru ca nu mai era vocea unui copil, era vocea blondului, usor baritonala. L-am lasat din brate si brusc a inceput sa creasca pana a devenit cel care radea mai devreme la mine. Mi-am adus aminte ca de el s-a ciocnit Dansul si iesit o mica cearta.
Am incercat sa tip dar abia daca se auzea asa ca un miorlait de pisica lesinata de foame si continua sa rada, ii sclipeau ochii ametitor.
S-a facut intuneric si a disparut tot. Am reusit sa tip foarte tare, m-am speriat si pe mine. Eram in patul meu cu mana sub Angie care lasase deja urechile pe spate. Nici in ziua de azi nu imi aduc aminte ce s-a intamplat, daca a fost real, daca Dansul a avut o halucinatie iar si m-a molipsit si pe mine.
Parca acum imi este teama sa merg la Targul de Carte, de fapt BookFest. Si daca tot traim in Romania ar fi putut sa aiba un nume romanesc, natural pentru toata lumea. Ma mai gandesc daca la sfarsit de saptamana voi merge acolo. Mai bine ma duc pentru ca apoi m-ar bantui cartile in somn si mi-ar spune povesti de groaza.
Duminica. 08.06.2008, am fost la Book(Gay)fest si mi-am cumparat prima mea carte scrisa de Stephen King. M-am plimbat printre mii de carti, mii de povesti, de ganduri, de versuri. Ma gandeam ca poate si povestile mele sunt inutile, sunt niste semne de punctuatie in marea de propozitii.
In cele din urma am decis ca din respect pentru muza mea, care momentan se afla intr-o dispozitie morbida, voi continua sa scriu povesti.
