Ai zice ca viata pe Terra este
plictisitoare, ca fiecare zi seamănă cu cealaltă, poate nu chiar identice dar
din aceeași specie cu picăturile de ploaie.
După o pauza de câteva zile am
ajuns la birou și am pretins ca vom începe ziua cu o pauza de cafea. Amuzant
est ca aproape niciodată nu beau cafea. Ne-am dus la bucătărie și am intrat în
mirosul cafelelor altor oameni, în conversații și chicoteli. Atmosfera aceea
familiara, calda ca o îmbrățișare, m-a transpus în alte câteva momente din alte
dimineți, în alte cafenele din alte tari.
Am crezut ca principiul este
valabil doar când vine vorba de alte obiective turistice. Recent, am descoperit
MNAC din București. În minte au răsărit rapid imaginile muzeelor de arta din
Paris, Barcelona, Bruxelles, Valencia. Nu sunt fan dar îmi place sa privesc
ideile oamenilor moderni, însă cel mai important lucru este ca nu îmi displace.
Cred ca am petrecut cinci minute
într-una dintre expoziții și apoi, am urcat direct la etajul patru. Am fost o
parte din fluturele care a asistat la nașterea lui Oskar Matzerath. Nu știu ce
m-a atras dar greu m-am dezlipit de acel loc. Sa fi fost faptul ca ma aflam în
frumoasa clădire a Palatului Parlamentului, poate muzica ce ma convingea sa
dansez fără sa para bizarrr. Se pare ca dansul într-un grup format din mai
puțin de doua persoane nu este privit cu ochi buni.
Cu siguranță nu a fost
arhitectura peisajului ceea ce mi-a atras privirea mai mult decât mulțimea de
oameni cu figuri interesante. Apusul nu a fost spectaculos însă a avut acel
ceva care mi-a adus aminte de pozele cu găurile în sistem care lasă se se vadă
o parte din rai.
Sa fi fost dependenta de amestec în mulțime? Nu îmi dau
seama dar sperrr sa nu o pierd pana la cel puțin 69 de ani.
Privind toate acestea, dacă m-as întâlni cu o entitate
superioara și m-ar întreba dacă vrea sa ma întorc în urma cu 10 ani, ce i-as
răspunde?
Ba aiurea! Nu, mulțumesc!
Ba aiurea! Nu, mulțumesc!
Îmi place viata de acum poate la fel de
mult cât îmi plăcea și în 2006. Atunci am văzut Parisul și a fost amor la prima vedere, atât de intens încât
perioada a rămas în istorie la categoria nebunie temporara. A fost anul în care
am descoperit ca frumusețea și urâțenia sunt doua concepte instabile, duale ori
superficiale, Apoi am uitat, însă din când în când, întâmplător, revelația se
întoarce pentru scurta vreme. Este ca atunci când miroase a verde proaspăt.
Este dificil de explicat dar sentimentul ca ne frăsuim inutil din pricina lor
este foarte puternic.
Forțată de
împrejurări am învățat ca perspectiva asupra lumii se schimba cu un strop de
muzica. În labirintul metroului parizian unde oamenii se transforma în șoareci
grăbiți ai doua opțiuni în viata: iți distragi atenția sau te lași tăvălit,
strivit, îmbrâncit. La orele de vârf oamenii aleargă, sunt împinși de lucrători
cu mănuși albe și uniforme verzi în interiorul metrourilor precum peștii în
cutie.
Spațiul personal este scos din uz, mișcările sunt reduse la
minim și trebuie sa împarți puținul oxigen. Ești obligat sa alegi în a leșina
sau a aprecia viata pe Terra prin intermediul muzicii.
Poate o fracțiune de secunda m-am gândit ca m-as fi întors pentru a îmi da un singur sfat:
Poate o fracțiune de secunda m-am gândit ca m-as fi întors pentru a îmi da un singur sfat:
Baga-ți timiditatea în întuneric și îndrăznește!
Nu știu cât ar fi ajutat sfatul dar măcar sub influenta
socului sa fi schimbat ceva în privința asta.
