Ziua 1
Nu aș putea spune că am dormit, consecință este
că sunt un observator adormit.
Este incredibil cum am trecut de controlul de
securitate fără să îmi fie devalizat ghiozdanul.
M-am grăbit spre locul unde mereu era ceva
notabil de pozat și am rămas indiferentă la faptul că era o reclamă plată.
Părerea de rău dormea și ea.
La fel și muflonul care a cumpărat fanta în loc de apă plată.
Până la proba contrarie, câte se pot întâmpla
până când se va stinge lumina?
M-am bucurat de puiul de pernă impregnat cu
mirosul pisicului. În avion am avut multe scufundări în somn, nimic odihnitor.
La fel de bine m-am bucurat de locul de lângă
geam pentru că din când în când am aterizat în imaginație. În plus, este
adorabil cum întâlnesc elemente din cărțile pe care le citesc.
Consiliul de fier mi-a ținut companie cât am luat
un mic dejun prea puțin real. Apoi am văzut că avionul zboară cu ajutorul unui
refăcut, Remade. Adorrrabile sincronicități.
Dacă am făcut o oră de la CDG până la Rue
Faubourg Montmartre în timp ce unii oameni sunt în vacanță, nu vreau să vad cum
este în plin sezon. Este clarrr că au nevoie de transport alternativ. Mi-ar fi
plăcut să încerc transportul în comun dar a fost imposibil să mă țin trează.
Neuronul era atât de crăpat încât m-a învârtit
mai mult de jumătate de oră ca să ajung la destinație, aceasta fiind situată la
mai puțin de 500m.
Mai are sens să adaug cum am combinat o rochie
albastră cu ghete înalte asortate? Poate era ca nuca în perete dar nu vom ști
niciodată pentru că nu am avut o oglindă suficient de mare.
La birou pot mereu sperrra să găsesc oameni
simpatici, nu musai din categoria care mă pupa pe obraz. Uneori apar secunde
minuscule în care se remarcă din avion ezitarea mea de a îmi deschide spațiul
personal.
Ziua la birou a fost mai lungă decât urechile
unui câine plictisit.
Pentru a alunga plictiseala, ușa camerei de hotel
a avut o problemă.
Soluția a fost să mă însoțească cineva de câte ori am vrut
să intru în cameră. Norocul lui a fost că nu am ieșit de un catraliard de ori.
Am ieșit cu gândul să caut o clătită, poate două.
Am uitat rapid toate recomandările altora și opțiunile mele. Am decis că mă
rătăcesc pe străzi până găsesc ceva. Ideal ar fi să nu fiu lăsată singura să aleg
unde să pap ceva. Ajung să leșin de foame până mă decid.
Am fost nevoită să nu mă mai opresc să fac poze
deși am promis că mă întorc pe aceeași rută. Am decis rapid că aleg clătităria
de pe Rue Montorgoeuil. Am ajuns acolo prea târziu. De supărare mi-a căzut
inimioara prinsa pe haină iar eu am ales primul loc unde am păpat un burger.
Mă uitam la oamenii de pe strada, de la mese.
Lângă mine era o doamna care cina cu o carte. Părea fericita.
Eu mă amăgeam că nu mă deranjează că sunt singură.
În realitate, nu sunt niciodată singura și asta îmi permite să zâmbesc.
O altă dilema care mă roade este ce să crezi când
vezi doi bărbați atrăgători, luând masa împreuna și zâmbind fără să vezi
detalii ieșite din comun. Mă amuzam în mintea mea că dacă îl privesc un pic pe
unul dintre ei, poate celălalt va fi vexat.
Apoi am realizat ca i-am catalogat deja ca fiind
gay. Găsești asta ca fiind normal?
Am uitat să fiu prea atentă la ce am în farfurie
pentru că mi-a fost greu să mă desprind de spectacolul străzii unde am ocazia
să vad multe sentimente chiar dacă nu le înțeleg pe toate.
De exemplu, erau doi bărbați care și-au pus
fundul pe trotuar și au împărțit o sticlă de alcool. Bizareria este că gestul
este mereu întâlnit la oamenii amărâți iar ei nu păreau deloc vai de fulgul
lor.
Toate astea s-au întâmplat iar lumina nu s-a
stins. Am adormit ascultând muzică pentru relaxare.
Ziua 2
Cu greu am ajuns la birou însă măcar ora a fost
corecta, la fel au fost rochia și pantofii.
Nu am să povestesc cum a fost la birou pentru că
fiind spion francez, totul este strict secret.
Nu mă așteptam să găsesc nems care vine din
Vietnam și ravioli într-un restaurant chinezesc. La fel, toate restaurantele
japoneze din Paris sunt administrate de chinezi.
Seara am avut de ales între restaurant și cină
marocană. Am ales ce m-a atras mai mult. A fost fain dar urmele de răceală
strică toată liniștea.
Nimeni nu știe de ce am vrut o clătită bună de la
Suzette.
Eu cred că motivul ascuns a fost să vad un băiat care pretindea că
este fată în exterior, haine din vinilin, încălțăminte cu tocuri înalte, cercei
și geantă. S-a tot plimbat și, în cele din urmă, s-a oprit la un alt băiat
rujat și cu o zgardă delicată la gât.
Credeam că vor pleca împreună, băiatul mai puțin
feminin a cerut sticla cu alcool pentru a mai lua o gură de încurajare.
Cel care mă intriga mai mult s-a întâlnit cu o
fată, ea fiind cu mult mai puțin ofertantă decât el. Clarrr, nu s-au sărutat
însă au ajuns la teatru.
Am rămas eu singura să mă gândesc unde sunt părinții
lor și ce părere au despre pisipuii lor.
Alți copii au vrut să facă turul lumii și au
fugit de acasă. Spre fericirea tuturor, au fost rapid recuperați.
Cum zicea cineva, dacă democrația nu a funcționat,
am aplicat dictatura în favoarea sănătății mintale.
Cine mai știe cum am adormit cu perna în brațe.
Ziua 3
Azi ar trebui să fie mai frig, în schimb am făcut
o baie de soare la prânz, am încercat un fel de papa libanez și am înțeles că
trebuie să învăț araba literară.
Din nefericire, am ieșit foarte târziu de la
birou. M-am îmbufnat foarte tare pentru starea de oboseală cumplită.
De îndată ce am ieșit din hotel, totul a fost
înlocuit cu un sentiment de lipsă de orice chef. Am plecat să fac mici
cumpărături, am continuat să merg pe străzi la întâmplare, m-am decis că merg
la turnul Eiffel și am ajuns la cea mai bună clătitărie din Paris.
Au P’tit Grec are o istorie de 38 de ani. După 3
ani a trecut la un domn din Grecia, în urmă cu 8 ani și-a adus verișorul și l-a
angajat. Eram atât de fascinată de poveste și detalii încât am uitat să îl
întreb mai multe.
M-a amuzat că știa cuvinte românești și servea pe
cei doritori cu un sos secret care semăna cu tzatziki.
Nu aveam idee că sunt aproape de cineva cunoscut.
Am mers împreună spre Notre Damme unde am ascultat o melodie romantică din Algeria.
Ne-am plimbat pe malul Senei doar pentru a vedea
artiști, rățoi și pentru a afla că istoria lui Marvin Gaye este tristă.
Mi-a părut rău că m-a trădat corpul. Am fost
obligată să mă grăbesc să ajung să dorm.
Ziua 4
Azi chiar plouă. Este ultima zi la birou a unui
domn numit Dali care vine din Tunisia. Am fost foarte curioasă să știu cine
este și cum arată. Dacă părinții nu se înșeală foarte tare, numele spune ceva
despre persoana care îl poartă.
Am ieșit de la birou în patru, poate nu s-a văzut
din avion, am dat un pas în spate.
M-am întâlnit cu o bună prietenă. Așa am aflat că
există un sistem prin care diverse societăți își vând mâncarea care nu s-a dat din ziua cu pricina prin intermediul unei aplicații și la
un preț redus. M-am simțit ca un cerșetor cu punga în mână deși nu era cazul.
În plus, ce am primit a fost foarte bun.
Înainte de a lua fiecare altă linie, am primit o
umbrelă prea faină, cu fluturi.
Universul se întoarce către mine, mă cuprinde în brațe
pentru că eu nu sunt în cea mai bună stare posibilă. Din contră.
Ziua 5
Azi plouă mai serios iar eu mă târăsc prin
atmosferă.
Ziua mea la birou a fost scurtă dar intensă.
Unele sincronicități sunt incredibile. Pur și simplu, nu ar fi putut să fie
altfel.
Cred că sunt închisă într-o cutie din sticlă
pentru că aproape nimic nu se lipește de mine.
Abia înainte să mă întorc printre nori mi-am
seama că îmi este foarte dorrr.
Cele mai bune poze : https://photos.app.goo.gl/g1q4MdL7iMxSdeVU6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu